Iata traducerea textului publicat in The Guardian:
„Ucrainenii nu trebuie sa plateasca!” Incerc sa cumpar trei saorme intr-o piata din Tbilisi, Georgia, dar vanzatorul ambulant refuza categoric sa-mi accepte banii. Incerc sa explic, desi am fost avertizat sa nu spun acest lucru: „Imi pare rau, nu sunt ucrainean, sunt rus”. Vanzatorul se uita la brosa cu steagul ucrainean de la reverul meu. Nu ma crede.
Inainte de 24 februarie, nu m-am gandit niciodata la ce inseamna sa fii rus. Acum nu ma gandesc decat la asta.
M-am nascut la Moscova si, pana de curand, am trait acolo toata viata mea. Dar „Sunt rus” ar fi literalmente ultimul lucru pe care l-as raspunde la intrebarea „Cine esti?”. Sunt tata, sunt director de creatie la o companie de film, scriitor, jurnalist, podcaster, prieten … un rus? Ei bine, da, dar este doar numele de pe un pasaport pe care il am, nimic altceva.
Am crescut in anii 1990 si 2000, cand oamenii din generatia mea – sau cel putin cei pe care ii cunosteam – se considerau cetateni ai lumii. Dupa primul an de facultate, am facut autostopul prin Europa. Singurul moment in care m-am gandit la nationalitatea mea a fost atunci cand a trebuit sa solicit vize. Stiu, insa, ca acest lucru nu era printre privilegiile pe care deja le aveam. Spre deosebire de prietenii mei din Daghestan, Buriatia, Yakutia sau Osetia de Nord, eu imi puteam permite sa nu ma gandesc la identitatea mea rusa. Cu un chip si un nume slav, nu eram supus sovinismului cotidian care satureaza societatea rusa.
mai mult la :
